Lichiorurile îşi au originea în Italia secolului al XIII-lea, unde nu erau altceva decât medicamente îndulcite. Medicul mai multor papi, Arnoldus Villanovanus, a fost primul producător cunoscut de lichioruri. Ca şi astăzi, clienţii lui aveau probleme în a lua medicamente fabricate din plante şi substanţe neplăcute la gust. Pentru a uşura administrarea lor, ele erau îndulcite cu miere şi suc de prune deoarece zahărul era, la sfârşitul Evului Mediu, mult prea scump şi greu de procurat.
În 1533, Catherina de Medici se mută la Paris pentru a deveni soţia contelui de Orleans – cel care va deveni mai târziu Henric al II-lea al Franţei – aducând cu ea şi un specialist în producţia de lichioruri. Astfel lichiorurile, care erau până atunci doar un privilegiu al farmaciştilor, au fost perfecţionate continuu şi aduse la cel mai înalt nivel de rafinament şi popularitate.

Pentru un litru de vişinată sunt necesare aproximativ 500g de fructe coapte. Fructele trebuie să fie foarte coapte pentru că atunci au aromă deplină şi zahăr suficient. Spălate, curăţate de cozi şi de sâmburi vişinele se pun la fermentat pentru 5-7 zile şi se amestecă zilnic pentru prevenirea oţetirii. La nevoie se pot pune 2,5 g de drojdie proaspătă dizolvată în suc. După ce fermentarea încetează, se filtrează printr-o pânză de tifon, iar sucul va fi conservat cu 150 g de alcool până se va pregăti şi un extract din resturile de la filtrare; în extract vom include sâmburii zdrobiţi în prealabil (nu folosiţi mai mult de un sfert din sâmburi deoarece conţin acid cianhidric) şi vom adăuga 150 ml de alcool. Totul este lăsat 14 zile la macerat. Acest al doilea extract se va filtra prin hârtie şi vom adăuga apă pâna la o cantitate totală de 150 ml.

O combinaţie foarte apreciată este cea de lichior de vişine şi rom. În acest caz se înlocuiesc cei 50 ml de alcool cu 100 ml rom jamaican autentic de 40 vol. %.
Vişinata poate fi consumată după două săptămâni şi poate fi depozitată fără probleme timp de un an, la loc întunecat şi răcăros.